Meșterul Manole – eroul cunoscutei noastre balade populare. Însărcinat de către domnitorul Neagoie Basarab (secolul al XVI-lea) să clădească mănăstirea de la Curtea de Argeș, meșterul Manole – ca în legenda cu butoiul Danaidelor (vezi) – nu izbutea s-o înalțe, deoarece tot ce zidea ziua se surpa noaptea. Povestea aceasta n-a inspirat numai poezii și piese de teatru (de N. Iorga, Oct. Goga, Lucian Blaga, Victor Eftimiu, Adrian Maniu, Horia Lovinescu), ci a dat naștere și expresiei „meșterul Manole”, aplicată autorilor care rup ziua ceea ce au compus noaptea ; sau altora care fac și relac fără de sfîrșit. Urmarea legendei (pînă ce meșterul nu și-a zidit nevasta într-o turlă a mănăstirii, n-a putut săvîrși lucrarea) a dat loc, în literatura și publicistica noastră, la frecvente comparații și aluzii în sensul că „o cauză mare reclamă jertfe mari”. Poeții Anghel și Iosif, în poezia Artistul, se releră la legendarul arhitect: „Știa de ce nu ține acuma temelia, Că fără jertfă-n lume nimica nu e trainic, Și fărsă stea la cumpeni, își ia atunci mistria Ca să-și îngroape-n ziduri ce-avea mai scump în viață!” „Meșterul Manole – scria Tudor Arghezi – este fiecare creator de artă și de acțiune, fiecare zămislitor și întemeietor, care trebuie să îngroape în efortul lui ce are mai scump: nu se poate viață nouă fără jertfă”. Scriitoarea Dorina Rădulescu raportează legenda la vremea de azi: „Muntele supărat... apăsînd pe una din galerii, surpa noaptea tot ce se dura ziua, aidoma legendei meșterului Manole. Atunci cei ”Nouă mii de zidari nouă mii de meșteri mari„ ai hidrocentralei de pe Argeș au gîndit un mijloc nou de susținere a galeriilor. Și muntele n-a mai clintit”. LIT.